Povestea nespusă a lui Moș Crăciun (Gerilă)

Contrar unor credințe moderne, Moș Crăciun există cu adevărat!
Eu l-am văzut aproape în fiecare ajun de Crăciun, până când am împlinit 9 ani.
Pe atunci însă, adică în Epoca de Aur, românii îi spuneau Moș Gerilă. Asta pentru că în țara noastră nu se sărbătorea Crăciunul în mod public. Din decizia liderului comunist Ceaușescu, pruncul Isus nu venea pe lume în noaptea dintre 24 și 25 decembrie și nimeni nu avea dreptul să pronunțe cuvântul Crăciun.

Copiii luau vacanță de la școală și grădiniță, cei care lucrau aveau zile libere, dar nu cu ocazia nașterii Mântuitorului ci cu ocazia Sărbătorilor de Iarnă.
Povestea-i lungă și nu vreau să te plictisesc.

Se îmbodoleau brazii cu ciocolate cumpărate de la ruși și cu bomboane „în aur” – adică învelite-n staniol aurit sau argintiu – copiii luau vacanță de la școală,
Moș Gerilă venea la majoritatea copiilor din sat, dar, de regulă pornea de la noi.

De ce eram noi cei norocoși? 
Dacă ai citit amintirile mele din copilăria comunistă, ai deja răspunsul la întrebarea asta. 

Deoarece această poveste a fost deja trimisă spre publicare (ziarul de Roman) în versiune mai lungă, aici voi include doar ultima parte și poate cea mai importantă.

***

După ce Moș Gerilă pleca și ne lăsa cu lacrimi pe obraji și mirați pănă peste poate de tot ce știa despre fiecare dintre cei din casă, cei mai mici - Sebi și eu - ne așezam lângă mama (Maria) și o întrebam aceleași lucruri ca în fiecare an.

— Unde e tata (Iosif), mamă? De ce nu este niciodată acasă când vine Moș Gerilă?
— La serviciu. Cineva trebuie să hrănească animalele.

— Dar, mamă, de ce îi tremură glasul și mâinile așa de tare lui Moș Gerilă?
— Pentru că-i mai bătrân decât lumea.

— Dar, mască, mască de ce poartă?
— Ca să-și ascundă fața hidoasă.
— Văleu... ne cutremuram noi.
— Acum mulți ani, a avut un accident...
— Îii... bolboroseam noi îndurerați.
— Da, i se stricase sania și a trebuit să ia avionul ca să ducă darurile la copiii din întreaga lume. Avionul acela s-a prăbușit, arzând ca o făclie. Moșul a supraviețuit, că nu se poate ca lumea să rămână fără el, dar corpul lui e plin de cicatrici urâte. Se acoperă ca să nu sperie copiii.
— Bietul de el, murmuram noi cu ochii în lacrimi. Dar, mamă, sunt mulți copii pe lumea asta?
— Ehehe... Câtă frunză și iarbă.
„Câtă frunză și iarbă... ”,  repetam noi în sinea noastră, neavând nici cea mai mică idee ce însemna asta.

— Dar de ce poartă mănuși și-n casă? Tot ca să-și ascundă cicatricile?
— Tot, răspundea ea gânditoare.

— Dar de ce bea rachiu?
— Păi, știți că-i ger afară. În văzduh este și mai și. Rachiul pune sângele în mișcare și încălzește corpul.
— Da?! ne miram noi până peste poate.
— Da, dădea mama din cap.

— Dar, mamă, de unde știe Moș Gerilă ce facem în fiecare zi? De unde știe ce ne dorim? Că-n fiecare an ne aduce exact ce-am fi vrut. Nu înțelegem cum este cu putință. Este oare Dumnezeu?
Mama râdea și răspundea enigmatic.
— Nu, dragii mei. Nu este Dumnezeu, dar aproape.

Pentru mai multe povești adevărate cu Moș Gerilă, apasă aici.

Indiferent de vârsta pe care o ai, să nu încetezi niciodată să crezi în Moș Crăciun și să fii om bun de mic.
Că ce ești azi, ai decis ieri.

Urez fiecăruia dintre cei care mă citesc și respectă ceea ce fac Un Crăciun luminos, bogat în iubire, fericire și pace sufletească.

Fotografii de pe Pixabay