Cand socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ

Îți amintești de 14 Nuanțe de Roșu, cartea cea mai importantă din cariera mea de autor? 
Cartea dedicată tatălui meu care s-a stins din viață înainte să o țină în mâini? 
Eu, după ce i-am făcut atâta publicitate, aproape am uitat de ea.
Adică nu e că am uitat, dar lăsasem responsabilitatea publicării ei unei case de editură românești.
Eram așa de bucuroasă și casa de editură atât de entuziasmată că mă poate ajuta să-mi fac un nume...
Însă, ca în multe alte cazuri, „socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg.”

De obicei, visurile devin realitate după o mulțime de încercări și multe falimente.
Vorbele nu devin fapte oricât ai aștepta. Faptele devin fapte când se iau măsuri nu când se spune că se va lua măsuri. 

2018 a fost un an deosebit de urât pentru mine.
Am auzit pe mulți spunând asta și sunt aproape de toți căci înțeleg perfect. Îmi pare rău pentru ei așa cum îmi pare rău pentru mine.
Sincer.
Nu numai eu sufăr, nu numai eu am pierdut pe cineva drag, nu numai eu am fost nedreptățită, nu numai pe mine mă doare. Ba chiar unii - o mulțime - suferă infinit mai mult decât mine.
Este trist, foarte trist.
Am scris un eseu despre asta. Citește-l apăsând aici.
Am mâini și picioare, văd, aud, pot să vorbesc și nu dorm pe străzi. Restul se poate rezolva.

În 2018 am luat unele decizii care m-au costat enorm fără să-mi aducă beneficii.
Nu-mi pare rău, nu regret că le-am luat, știu că într-o zi se vor vedea rezultatele.
Ca mulți alții, am muncit pe brânci sperând ca viața, cariera mea de scriitor de fapt, să ia o întorsătură „bună”.
Nu s-a întâmplat. Ba mai mult, tata a plecat dintre cei vii, și, deși credeam că suntem pregătiți, am rămas complet devastați.
Trei luni de zile nu am fost în stare decât să plâng. Să scriu nici nu s-a pus problema.
Așteptam să iasă cartea ca tribut tatălui meu. Aș fi vrut să-i demonstrez cât de mult l-am iubit și cât...
Dar nu a fost să fie. Banii joacă un rol fundamental în toate și în noiembrie (2018) am clacat.
Epuizarea, durerea, dezamăgirea și frustrarea s-au adunat și m-au doborât.
Era inevitabil dealtfel.
Când muncești pe rupte fără rezultate pozitive vreme de mulți ani, firul se rupe și, la un moment dat, cazi. Cazi și te umpli de răni, dar nu renunți pentru că nu poți și nu trebuie... Ai investit prea mult.
Stai puțin jos, te întinzi pe spate ca să te poți uita în sus să vezi unde ai greșit și ce poți repara.
Uneori, unele greșeli nu depind de tine decât atunci când trebuie să le pui în ordine.

Și despre asta - evident - am scris o carte în limba engleză The Heaviness of Breathing: A testament of forlorn hope. Cea mai urâtă carte scrisă vreodată, exact opusul la tot ce scriu în general. Pagini întregi pline de gânduri negre.
O carte ce nu recomand nimănui, dar știu că mulți s-ar regăsi în ea.
Nu mi-e rușine cu ea, am scris-o ca o terapie. Știu că nimeni nu o va citi.

Am greșit cu 14 Nuanțe de Roșu. Am greșit mult.
Când tatăl meu s-a stins din viață, cu câteva zile înainte să împlinească 83 de ani, m-am panicat.
Cartea a fost inițial dedicată ambilor părinți, dar mama a rămas singură în aprilie (2018).
Avusesem o discuție cu o casă de editură, însă nu înțelesesem că ar fi vrut s-o publice în numele meu așa că i-am dedicat-o tatălui în final și am publicat-o singură ca să-i dau posibilitatea mamei mele să o citească. Mama are și ea 83 de ani...

Oh, ce bucuroasă a fost mama când a citit-o. Ce emoție a simțit... ce mândrie. Ei nu i-a păsat că 14 Nuanțe de Roșu nu a fost tehnoredactată (editată). Mama s-a întors în timp și a retrăit multe momente de care uitase.
Și 14 Nuanțe de Roșu a primit o mulțime de laude de la mai multe persoane, așa cum a primit și critici. Nu se putea altfel.
Cineva, o persoană care ar trebui să fie foarte apropiată a făcut un singur comentariu: „M-am pus la întrecere cu sora mea care găsește primul greșelile. Și încă câte am găsit...”
Nu m-am supărat că știam că sunt greșeli. Știam că sunt, orice scriitor le face, numai că nu știam unde sunt că le-aș fi corectat.
Nu vreau să dau vina pe faptul că nu vorbesc limba română de foarte mulți ani, cum au încercat să mă încurajeze câțiva oameni cu suflet, pentru că nu e asta. Fac greșeli pentru că în mintea mea sună bine... cumva.
Ridicol sau, cum ar zice persoana asta „apropiată”, „penibil”.
Oh, fericiți cei săraci cu duhul, și nu, nu mă refer la acea persoană, ci la mine.
Nu aș fi publicat niciodată o carte cu greșeli dacă aș fi știut unde sunt ca să le corectez. Am citit cartea de multe ori, dar eu nu le-am văzut atunci și poate nici acum nu le-aș vedea pentru că citesc printre rânduri. Știu ce am scris și mie îmi sună natural.
O cititoare cu un suflet extrem de mare m-a ajutat să corectez din ele. Nu mi-a venit să cred că nu mi-au sărit în ochi așa cum îmi sar greșelile altora.
Dar așa-i omu...
Nu m-am supărat că numai asta a avut de spus, dar m-a durut. M-a durut enorm.
Ce frumoasă competiție și ce mândrie să găsești erori gramaticale în cartea celei care te-a ajutat atât de mult...

Am contactat o altă casă de editură acum - o casă de editură care, la fel ca prima, ar fi vrut să publice opera mea cea mai importantă de până acum - însă nu am multe speranțe deoarece nu le-am mai răspuns când...
În fine, înțelegi ce spun. S-au supărat că nu am dezvoltat. Și eu m-aș fi supărat.
Nu are rost să divaghez.
E un semn rău, foarte, foarte rău când manuscrisul tău caută o casă de editură după ce a fost ținut pe loc luni bune de o altă casă.
Nici nu pot să-mi imaginez ce gândesc mulți, dar adevărul îl știu numai eu.

De multe ori, faptele rămân doar cuvinte. Nimeni nu trăiește cu aer, toți avem de plătit facturi. 

A fost o decizie deosebit de grea să renunț la tratative cu casa de editură care mi-a făcut coperta dar nimeni nu are o veșnicie la dispoziție. Am sacrificat și investit prea mult ca să stau să mă uit la cer întrebându-mă unde, cum, când și cum.

14 Nuanțe de Roșu este o operă deosebit de prețioasă din multe puncte de vedere și știu că într-o zi cineva acolo sus va vedea asta. 

Aș fi sperat ca acest an să-mi aducă ceva bun în carieră, însă „socoteala de acasă, nu se potrivește cu cea din târg.”
Îmi pare rău pentru prietenii și consătenii care abia așteptau să se mândrească cu lucrarea mea, dar va veni și ziua aceea.

Sincer, ar fi putut să-mi meargă și mai rău. A fi putut să dorm pe sub poduri luna asta. Noroc că am prieteni de milioane.
Când merg la culcare îmi exprim gratitudinea pentru multe lucruri pozitive în viața mea. La fel fac și dimineața.
Toți cădem în povara greutăților însă speranța n-ar trebui să moară niciodată.

Tot ce are un început, are și un sfârșit. 

Nu poate ploua pentru totdeauna.

Soarele va răsări pe fiecare stradă la un moment dat. Important este să ținem ochii deschiși ca să-l putem vedea. 

Mulțumesc din inimă celor care și-au exprimat interesul și aprecierea față de 14 Nuanțe de Roșu, amintirile mele din copilărie.
Cartea va apărea negreșit, însă nu va fi anul acesta (2018).

Fotografie pe pe Pixabay

În caz de ești interesat de celelalte cărți ale mele care se găsesc peste tot în mediul online, vizitează aceste linkuri: 

• https://play.google.com/store/books/author?id=Cristina+G.
• https://draft2digital.com/book/353005
• https://amzn.to/2FouLHP

Să ne auzim cu bine!