Lasă-mi Toamnă Pomii Verzi - Extras din Tonuri de ruginiu

...............

Unchiul Ion îndeamnă calul să iasă pe drumul mocirlos. Nu mă uit, dar aud cât de mult se chinuie calul îndemnat de stăpân. Am deja ochii în lacrimi căci am asistat la astfel de scene de foarte multe ori. Era viața noastră de zi cu zi. Mizerabilii.

Tata-mi ia furca din mână și-mi dă sticla cu apă. Deși mi-e sete, nu pot să beau.  Fără un cuvânt, mergem pe urma calului. Aș vrea să-mping dar e periculos din cauza condițiilor drumului.

Unchiul Ion ne îndeamnă să ne urcăm în căruță, dar refuzăm. Drumul era plin de gropi și șanțuri adânci ceea ce însemna că calul nu putea galopa. Noi mergeam mai repede decât el.

Mă uit la căruța culmă de sfeclă și-apoi mă uit la cal. Mi se strânge inima. „E-atât de mic comparat cu căruța. O să i se rupă oasele, asta dacă nu se face flenduri căruța,” mă gândesc cu milă și cu groază. 

Ieșim de pe drumul dintre tarlale plini de noroi din cap până-n picioare. Aș vrea să mă opresc acolo. Aș vrea să vină sfârșitul lumii numai să nu fiu obligată să mă urc în căruță.

Ion oprește calul și ne invită să ne urcăm cum putem peste sfeclă.

Refuz cu vehemență.

Ion se uită la tata neînțelegând ce se petrece.

Tata mă fulgeră cu privirea.

— Te implor, tată, nu mă obliga. Nu pot. Căruța-i destul de grea și fără noi. O să-l omorâm.

— Ce prostii sunt astea? intervine unchiul Ion. Ești doar un copil. Cântărești cât un fulg. În plus, n-ai cum să alergi că o luăm la galop imediat. Nu cred că ești mai rapidă decât calul. Acuși e noapte. Iosif, zice unchiul Ion uitându-se la tata, fă-o să se urce că n-am timp de mofturi.

Mă uit în jur: nu era încă noapte, dar nici zi nu era. Ideea de a rămâne singură pe câmpuri, nu era încântătoare. Pe de altă parte, aveam treabă acasă și voiam să văd cum se simțea mama.

Mă urc ajutată de tata împotriva voinței mele, și mă prind de marginile căruței.

Tata mă povățuiește să mă țin bine în timp ce sare-n căruță alături de unchiul Ion.

Strâng ochii și încleștez mâinile pe cele două bucăți de lemn care delimitau căruța. Erau de fapt niște scânduri puse pe lung să nu cadă sfeclele că se umpluse prea tare coșul căruței. În mintea mea, stăteam în echilibru fără să contribui la greutatea căruței.

Cu ochii închiși, murmur rugăciune după rugăciune până simt cum căruța încetinește. Am ajuns la silozuri unde trebuia să lăsăm sfeclele în teorie.

Cum se oprește căruța, sar jos fără nicio o invitație. Mă dureau toți mușchii din corp, iar mâinile îmi erau albe de la efortul ce-am depus să mă țin în echilibru.  Numai că în echilibru nu eram.

Ion ghidează calul înspre cântar și pune căruța-n rând la cântărit. După circa 15 minute tata discută cu cineva care-i spune că numai o parte din recoltă trebuia lăsată la stat căci restul fusese adus în zilele precedente.

Nu știu cum se făceau calculele, dar fusese un an bun și pare că aveam dreptul să luăm acasă ce era peste normă.

Tata s-a bucurat căci aveam porci de crescut, dar mie parcă-mi trecuseră un cuțit prin inimă.

Deși cam jumătate din căruță a fost golită, mie nu mi se părea că se ușurase cu mult. „Calul nu cântărește cât sfecla”, mă gândeam eu cu durere.

Unchiul Ion sare-n căruță, iar tata, fără o vorbă, mă ia-n brațe și mă urcă sus. N-am timp să protestez căci Ion îi dă bice calului. Încep să plâng mocnit, strângând cu putere din dinți.

După câteva minute, calul încetinește. Deși am ochii închiși, știu sigur de ce. Traseul îmi era foarte cunoscut. Sar jos deși calul nu se oprise.

Tata a încremenit. Unchiul Ion nu a văzut. 

— Puteai să-ți rupi picioarele, Cristinuța. Ce-i cu tine? Să nu mai faci niciodată așa ceva.

— Lasă-mă-n pace! bolborosesc.

Căruța e oprită acum. Coboară amândoi și-l lasă pe cal să-și tragă sufletul.

Deși mi-e frică de cai, merg aproape de armăsarul maro și mă prepar. Mă uit cu durere la pielea animalului lucie de sudoare. Mușchii i se zbăteau din cauza efortului, iar inima-i bătea cu putere. La fel ca a mea.

— Gata, zice unchiul Ion, plecăm. Ridică mâna dreaptă în care avea biciul să-i dea de știre calului.

Mă pun între el și cal.

— Te rog, nu-l lovi. Îl doare, îi spun privindu-l cu ochii doldora de lacrimi.

Unchiul Ion rămâne trăsnit cu mâna-n aer. Tata, alb la față, mă ia de mână și mă trage deoparte.

Unchiul Ion înjură ca la ușa cortului.

— Iosif, ia-o din fața ochilor mei că nu știu ce fac. E smintită rău fata asta a ta. Nu e că ceilalți frați ai ei sunt mai de soi.

— Las-o, Ioane. E un copil, ce știe ea?

— Te compătimesc, zice unchiul Ion cu ciudă în timp ce biciul lovește calul cu putere.

Tresar cu putere de parcă m-ar fi lovit pe mine. Calul a făcut un salt înainte de durere. Am simțit că mor. Plângând în hohote, fug în spatele căruței și-mping cu toate forțele mele.

Am inima ruptă şi plâng cu disperare. De fiecare dată. Nu pot să mă abțin. Aş vrea să ţip la tata, să-l implor să mă ajute, să-l ajute pe cal. Dar tata împinge la căruță cu mine. Nu mă privește, știe ce simt.

— Copilă, de ce nu înțelegi că pentru asta s-a născut el? Asta-i menirea lui. Cum am putea noi să aducem acasă recolta dacă nu ar fi el să ne ajute?

— Da, tată, știu. Dar de ce să-l baţi? Ce dacă e un animal? Are sentimente ca şi noi, numai că nu şi le poate exprima. Urăsc toamna! Nu vreau să mai vină niciodată!

— Vorbești prostii. Cum să nu vină? Şi când culegem roadele câmpului? Când mâncăm struguri şi roșii? Toate au timpul lor. Fără toamnă nu am putea lucra pământul.

— Nu vreau să mai mănânc nimic atunci. Vreau să nu mai puneți calul să tragă la căruță. Vreau să nu-l mai bată. Nu pot să suport!

Şi tata oftează.

— Și noi nu muncim ca el, Cristinuța? Uită-te la tine, ești doar un copil. Ar trebui să te joci... spune tata cu voce tremurândă.

— Dar pe mine nu mă biciuiește nimeni. Și nici pe tine, tată.

— Nu. Dar nu a fost întotdeauna așa. Odată, și noi eram biciuiți. Iar câteodată nu este nevoie de un bici ca să lovești pe cineva.

Mă uit la el simțindu-mă vinovată. Ştiu că are dreptate. Este pic de apă și respiră anevoios. La fel şi calul, şi eu şi chiar stăpânul nemilos.

Ajungem acasă murdari de noroi din cap până-n picioare. Așa e toamna pe drumurile de ţară.

Fug repede în casă să văd unde e mama. O găsesc la țesătoare. A început un nou covor. Doamne, cât este de frumos. Ce opere de artă ies de pe mâna ei!

Ce păcat că nu va avea niciodată aprecierea pe care o merită.

—  Mamă, am ajuns. Ce faci? Ţi-a mai fost rău?

—  Nu, mamă, nu mi-a fost. Aţi terminat? Unde e tac-tu?

— E afară, termină de golit căruța.

— E cu Ion?

Nu răspund, sunt supărată pe unchiul Ion.

Mă duc afară, după casă, și mă cert cu Dumnezeu.

— De ce, Doamne, de ce? De ce trebuie să sufere așa? Cu ce-a greșit? E doar un animal nevinovat. Nu înțeleg.

Şi uite de ce nu-mi place toamna.

Noroc că după toamnă vine iarna.

Și iarna caii se odihneau iar străzile se acopereau de un alb imaculat. Raiul pe pământ pentru mine.

.....

Capitolul întreg se găsește în 3 volume din cele 4 ale cărții „14 Nuanțe de Roșu - Amintiri din Copilăria Comunistă”.
Toate volumele au fost publicate în ambele formate: electronic și de hârtie și se găsesc peste tot în mediul online.

În print (de hârtie) se găsesc pe Amazon și pot fi comandate în librăria ta preferată dacă vorbești cu vânzătoarea (vânzătorul).

• 14 Nuanțe de Roșu – Amintiri din Copilărie: Vremuri Apuse
• 14 Nuanțe de Roșu – Amintiri din Copilărie: Epoca de Aur – Volumul Complet
• 14 Nuanțe de Roșu – Amintiri din Epoca de Aur: Mizerabilii cu Visuri Imposibile – Extras

Pe Google Books și Play, Books2Read, Kobo, Scribd, iBooks, etc. se găsesc în diferite formate digitale: mobi, ePub, PDF, etc., și pot fi citite pe orice dispozitiv electronic.

Cititorii interesați să recenzeze cartea pe Amazon, Google, Goodreads sau pagini personale, primesc GRATUIT, în format electronic, primul volum (și cel mai drag autorului): „Vremuri Apuse”.

Contact în privat. 

Cine este înscris la scrisoarea ocazională, primește GRATIS capitolul întreg. 

La fel se va întâmpla cu alte cărți. 

Celor care mă sprijină, adâncă plecăciune și un sincer: