Am spus „Adio” unui alt caracter din 14 nuanțe de roșu

Tocmai ce am dus pe ultimul drum un caracter al cărții mele de memorii comuniste.
Un caracter al cărui nume nu a fost niciodată menționat: Elisabeta - țaia Saveta, cum ii spuneam noi, vecinii și rudele.
Țaia Saveta era mătușa mea prin alianță, adică soțul ei, Ianoș, a fost fratele tatălui meu și respectiv unchiul meu.

Nu mă-mpac cu morții.
Ha! Dacă e să o iau așa, nu mă-mpac nici cu vii...
Voiam să spun că nu-mi plac înmormântările.
Cui îi plac?!
Nu pot să mă uit la un sicriu. Nu pot să-mi iau rămas bun de la un corp inert. Nu pot, căci am coșmaruri toată viața dacă o fac. Știu, că și-acum îi văd...
În sfârșit, sunt oameni și oameni. Toți avem fixații. Asta-i una dintre cele pe care le am eu.

Sunt super sensibilă la durere. Mult mai mult decât majoritatea oamenilor.
Așa am fost de mică. Am crezut că cu trecerea timpului mă voi schimba, îmi voi „întări” inima, dar nu a fost așa, dimpotrivă.
Am plâns.
Am plâns pentru că sunt o plângăcioasă, recunosc. Tot din cauza faptului că sunt sensibilă... și empatică. Dacă alții plâng pe lângă mine, plâng și eu. N-am cum altfel.
Dar am plâns pentru că țaia Saveta era prietenă cu mama. Își mai țineau de urât...
Acum a rămas mama cea mai în vârstă din cot (uliță)... Nu, stai, mai este o tanti care are cu câțiva ani mai mulți decât mama.
Am plâns și la această idee care implică... Știi tu ce.
Nu vreau să mă gândesc.

Am plâns și pentru că tata a fost înmormântat în același cavou numai anul trecut. Am retrăit momentul.
Mi l-am imaginat singur și înfrigurat, așteptând-o pe mama poate. Căci toți cei din cavoul din granit negru (e marmură oare?) au pereche, toți în afară de tata.

Țaia Saveta este cu soțul și cu copiii ei acum.
Vreau să cred că stau toți pe o pajiște verde, ascultând clipocitul unei ape de pârâu, și-și povestesc tinerețile năbădăioase.
Poate Nică chiar pescuiește, căci era tare pasionat.
Nică a fost fiul lui țaia Saveta care a părăsit această lume mult prea devreme. Ce șoc pe toată lumea!

Vreau să cred că-i și tata cu ei și poate și frații mei. Măcar pentru o clipă.
Vreau să cred că nimeni nu-i singur, fără putere, îndurerat și trist acolo.

Parcă-l văd citind pe bădia Ianoș. Știu că iubea mult lectura, îl vedeam des la biblioteca comunală. Oare el m-a văzut vreodată? 
Poate i-a dus țaia Saveta cartea mea - asta: 14 nuanțe de roșu - carte în care am scris și despre el. Am scris că datorită lui am descoperit literatura rusă. Și cât de fermecată am rămas...

Viața este una, zicem noi.
Nu știm cu siguranță, nimeni nu știe, dar, oricum ar fi, țaia Saveta nu mai suferă acum.
S-a rugat mult ca firul vieții să i se curme.
Când m-am întors din Anglia, m-am dus s-o vizitez. N-o să crezi, dar a fost prima dată în care am intrat în casa ei (este drept lângă a noastră).
Și mi-a arătat atunci foile cu rugăciuni... și-a plâns că se temea c-a uitat-o Dumnezeu.
Iar eu, când plânge cineva... plâng. Am plâns amândouă.
Și-am avut și eu o discuție cu Dumnezeu pe tema asta. Bine, eu am vorbit iar Dumnezeu a ascultat.

S-a rugat, țaia Saveta, s-a rugat căci era obosită. Avea 91 de ani, draga de ea.
Era obosită și dorul de copiii și de soțul ei devenise prea apăsător.
A vrut mult să meargă la ei.
Și rugile i-au fost ascultate.
Cum a zis preotul la slujbă: „A plecat acasă, nu de acasă. E acasă acum.”

Odihnește-te în pace, țaie Saveta!
Salută-i pe tata și pe bădia, pe Nică, pe bunica, pe bunicul pe care nu l-am cunoscut...
Salută-i pe toți din partea noastră și asigură-i că nu i-am uitat și n-o vom face niciodată.
Și nici mata nu vei fi uitată, căci mult te-au mai iubit copiii, nurorile, nepoții și alte rude mai mult sau mai puțin apropiate.

Am spus „Adio” unui alt caracter al cărții 14 nuanțe de roșu

Încet-încet ne ducem toți.

Niciun comentariu

Orice parere este apreciata, insa te rog sa respecti regula de aur: "Ce tie nu-ti place, altuia nu face."
Toate comentariile sunt moderate de aceea nu apar imediat.
Multumesc!
#existaoamenibuni
#14nuantederosu