Panoul Rușinii - Fragment din 14 Nuanțe de Roșu

Eu nu eram temerară și nu mă descurcam la furat deloc. 

Nici nu-mi trecea prin minte așa ceva că tata, când se uita la mine după ce-am făcut o poznă, simțeam bice cu cârlige pe spinare.

Am încercat de câteva ori, pot să număr pe degetele de la o mână de câte ori am luat ce nu era al meu și-ntoteauna era să-mi las pielea.

Prima dată când am luat ce nu era al meu, eram pe câmpurile comuniste. 

Nu știu exact care dintre frați și surori eram la cules de ceapă ca să ne facem normele.

Aveam cred în jur de 8 ani, poate mai puțin, dar nu sunt sigură. 

Și culegeam noi voioși, că ne luam unul cu altul și nu ni se părea greu să muncim, când ar fi trebuit să ne jucăm. Și uitându-ne în jur, tot vedeam oameni trecând de pe o tarla la alta, uitându-se în toate direcțiile, parcă ferindu-se de cineva.

Am urmărit noi cu interes o mulțime de persoane cu acest comportament bizar, când vine o vecină de tarla și ne zice:

— Știți ce-i pe bucata aia? și arată cu degetul care.

— Nu, răspunde unul dintre noi. Ce e de se duc toți acolo?

— Căpșuni. E o tarla de căpșuni. De ce nu mergeți și voi? Nu aveți mama bolnavă? I-ar face bine o găletușă cu căpșuni.

— Dar a cui e? Avem voie să mergem?

— E-a statului, a cui să fie? Cred că toți avem dreptul la o găleată de căpșuni. Nu ne-a luat tot?

Nu știu de ce oamenii de rând nu aveau căpșuni și alte fructe de genul. În satul nostru nu era moda fructelor în general.

M-am întrebat deseori de ce, dar poate că așa au decis cei de la putere. Zic prostii probabil.

Moldova era cea mai săracă zonă și noi eram considerați, cum am zis, pleava societății. Făceam ce spuneau alții, și dacă alții ne ordonau să însămânțăm grâu, sfeclă, porumb și cartofi, noi asta făceam. Nu ne trecea prin minte să puneam altceva căci probabil nu știam că aveam dreptul.

Vedeam, desigur, căpșuni, și copaci de caise, cireșe și alte fructe rare pe atunci, dar erau atât de răzlețe încât nu ne trecea prin cap că oricine ar putea avea căpșuni și caise.

Nu existau televiziuni libere, internet și nu aveam relații cu alții din exterior. Trăiam în totală neștiință, ținuți din scurt în mod tacit de cei de la putere.

Știam atât de puține lucruri și cultivam în fiecare an aceleași produse: păstăi, fasole, grâu, porumb, mălai, sfeclă, cartofi, varză,  roșii, castraveți, ceapă, usturoi, ardei (de varie tipuri), pătrunjel, cimbru, lobodă, mărar, țelină, leuștean. Cam astea.

Rar vedeam oameni de rând cultivând conopidă, vinete, pepeni, căpșuni, struguri. Parcă era un fel de alianță care ne ținea forțat în neștiință. Și de ce mă gândesc mai mult, de ce mi se pare plauzibil.

Ca acum, cu căpșunii.

De ce nu aveam noi căpșuni și nici cei pe care-i cunoaștem? Da, pământul era prețios și necesar cultivării produselor enumerate mai sus, dar pentru familia mea că era atât de numeroasă. De ce nici ceilalți nu aveau astfel de fructe și legume?

Dar mai ales, în acest caz, de ce familia mea nu a avut niciodată o normă la căpșuni?

De ce eram trimiși la cele mai grele munci?

Exista o mafie a normelor?

Absolut.

Știam și atunci dar nu aveam nicio putere și nici cea mai mică dorință de a ne împotrivi (așa credeam eu atunci, ca copil). Fiecare făcea ce putea.

Și când am auzit că sunt căpșuni, ne-am sfătuit între noi dacă să mergem sau nu. Că nu aveam curaj. Nu era o bucată lăsată de izbeliște, sigur cineva avea mare interes să recolteze cât mai mulți  căpșuni. Care dintre frați zicea nu, care da și până la urmă ne-au trimis pe noi, ăștia mai mici, pe Sebi și pe mine adică.  

Ne-au împins și forțat că noi nu voiam deloc. Dar vecina zicea că de dimineață mergea lumea și nu era nimeni care o supraveghea. Eram singurii care nu ne înfruptasem din acele fructe divine.

Noi nu voiam în ruptul capului că nu ne plăcea riscul și nu pricepeam deloc, dar absolut deloc la furat.

Au reușit frații noștri să ne convingă de dragul lui mama, spunându-ne că suntem mici și nimeni nu o să ne vadă prin plantele înalte. 

Și ne-am dus cu chiu cu vai la furat.

Amândoi cu câte o plăsuță, ne-am pus în genunchi și am cules cu grijă vreo 2 kile de căpșuni. După asta, eram mulțumiți că ni se părea o avere.

Ne ridicăm să plecăm când auzim o voce de bărbat urlând de departe: „Care sunteți acolo?”

Ne-am uitat unul la altul și-am rupt-o la fugă ca nebunii, amândoi în aceeași direcție. Ne tremurau picioarele și ne bătea inima să ne iasă din piept. Dar doi ticăloși de oameni fugeau după noi amenințându-ne cu toiegele-n aer.

Și ei fuga, și noi fuga. Păcat că noi eram mici și ne împiedicam de orice. Habar nu aveam încotro să fugim și unde să ne ascundem că eram absolut îngroziți.

Și după ce ne-am rostogolit, numai Dumnezeu știe de câte ori, cu pungile strânse între mâini să nu le pierdem, ne-au prins. 

Da. Ne-au prins de haine și ne-au scuturat de nu mai vedeam nici în cer nici în pământ. Ne-au utuchit (îmbrâncit) de nu știu câte ori, și după ce ne-au insultat cum le-a venit la gură printre care: „hoți mititei și proști”, ne-au poruncit să mergem cu ei la poliție.

Noi nici pâs n-am zis că știam că eram vinovați și ne-am văzut moartea cu ochii. Că dacă nu ne omora poliția, în mod sigur, ne omora tata. Oricum am fi dat-o, nu aveam scăpare.

Și pe drum au continuat să ne zgâlțâie, să ne utuchească mai rău ca pe niște animale, și să ne insulte înjurându-ne în feluri ce nu auzisem în viața noastră.

Eram înspăimântați până la Dumnezeu și înapoi. Ne curgeau lacrimile fără să vrem în timp ce ne rugam la cer să ne scape, jurând veșnică recunoștință.

Sebi zice că m-au tras de păr de multe ori, dar ce-mi amintesc eu este că era să mă piș pe mine și eram speriată de moarte. Și-mi mai amintesc cum Sebi tot voia să vină-n spre mine dar un animal de om, îl ținea departe. Cred că Sebi voia să vină să mă apere de infamul ce mă trăgea de părul prins în coadă. Că deși eram mai mare, Sebi sărea mereu să mă apere de oricine. Nu suporta să mă vadă în pericol.

Și mârșavii care nu au alergat pe nimeni până atunci, dar s-au năpustit asupra unor copiii cu o cruzime ieșită din comun, râdeau și se felicitau pentru isprava lor, promițându-ne fel de fel de pedepse care mai de care mai cumplite.

Pentru mine, cea mai îngrozitoare dintre osânde ar fi fost să mă pună la panoul de rușine, cum amenințau ei fără pauză. Știam unde era și fiecare om din sat trecea prin fața lui când mergea la biserică, la sfat, la dispensar și la magazin. Panoul faimos se afla în poziție strategică și absolut nimeni nu ar fi pierdut știrea de ultimă oră.

Deja îmi vedeam poza, numele, și alte detalii amănunțite că să nu existe nicio echivoc asupra identități a celei mai mari hoațe din Calea Lactee: „Gherghel Cristina, născută pe 14 noiembrie 1975, fiica lui Maria și a Iosif a lui Petrea Gherghel, a fost prinsă furând 2 kilograme de căpșuni. Pentru asta, trădătoarea de stat, este condamnată la rușine până la moarte și la 4 ani de muncă silnică.”

Nici pedeapsa cu moartea n-ar fi putut să mă sperie mai tare decât panoul rușinii. M-ar fi știut toți peste mări și țări. Și tata nu m-ar fi iertat niciodată pentru că i-am pătat numele.

Nu știu dacă plângeam sau nu căci mă cuprinsese cea mai profundă groază pe care ți-o poți imagina. Reputația era totul pentru tata. Și eu mi-am găsit să i-o spurc. Că aș fi luat toată vina asupra mea în fața polițiștilor. Eram mai mare și oricum eram nenorocită pe viață, de ce să-l bag și pe Sebi? După mama și tata, Sebi era cea mai importantă persoană de pe pământ pentru mine. Aș fi făcut orice să-l scap de belele dar animalii ăia erau hotărâți să ne facă felul la amândoi. Și mă simțeam mai impotentă și nenorocită ființă de pe pământ.

Cum avea să scap din asta? 

Eram pierdută.

Și deodată ajungem în fața unei chilii într-o zonă mai retrasă pe câmpuri. Poate am mers vreo 2 kilometri agresați mai tare decât cei mai periculoși criminali din univers, când suntem puși în fața unui tribunal format din... vara noastră, Silvia.

Și-au început cei 2 (sau 3?) mizerabili umflați în pene să descrie ce crime împotriva umanității am comis când Silvia, ridică mâna în semn: „Tăceți din gură.”

Cu ochii în ochii noștri, complet incapabilă să priceapă cum am ajuns noi acolo, zice: „Cristina, Sebicule, dacă voiați căpșuni, de ce n-ați venit la mine? Vă dădeam o tonă.”

Mie, când am văzut-o pe Silvia, fata fratelui mai mare al tatălui nostru, mi s-a luat un munte de pe umeri. Știam că n-avea cum să mă pună la panoul de rușine că era și numele ei și al tatălui ei. 

Asta nu însemna că eram încă izbăvită de tata, dar la asta m-aș fi gândit după. Deocamdată, reputația familiei noastre era salvată, numele avea să rămână nepătat.

Mizerabilii de paznici nu știau ce i-a lovit. Nu înțelegeau ce se petrece și de ce șefa lor ne știa pe nume. Se uitau cu ură, dar total buimăciți la noi, încercând zadarnic să-și etaleze capacitățile de străjeri în folosul colectivului.

Silvia i-a amuțit pe-amândoi cu cuvintele adresate nouă: „Hai. Luați căpșunii și mergeți acasă. Data viitoare nu mai luați singuri, veniți la mine că vă dau eu.”

Băi, în viața mea nu m-am simțit mai ușurată. 

Am zburat până acasă. 

Mama era în bucătărie punând zarzavat cred.

I-am povestit sacadat ce-am pățit și cine ne-a salvat, apoi i-am arătat căpșunii.

A râs mama cu lacrimi. Și căpșunii numai căpșuni nu mai erau după atâtea rostogoliri și utucheli de la paznici. Nimic nu s-a ales de ei. Nici măcar unul nu se putea mânca și cum era cald, zeama era acră deja. I-am aruncat la porci. Ei n-au făcut pretenții.

Când au venit frații care ne-au trimis după căpșuni, au râs ținându-se cu mâna de burtă.

Dar noi nu știam cum avea să ieșim basma curată cu tata. Normal că noi nu aveam să-i informăm, doar nu eram masochiști. 

Dar eram siguri c-o să-i spună Silvia sau ori să se laude străjerii fundului cu faptul c-au prins 2 copii la furat de căpșuni, ignorând perindarea unui sat întreg înaintea lor pe tarlaua de căpșuni ce aparținea practic oamenilor, și nu statului.

Am tremurat săptămâni întregi.

Din fericire, nimeni nu i-a spus nimic și n-a știut niciodată cum era cât pe ce să-i întineze numele un copil pus la panoul rușinii.

Silviei nici nu i-a trecut prin cap să ne dea în vileag. Poate a uitat de-atunci, dar Sebi și cu mine, încă povestim cu oroare întâmplarea asta care ne-a demonstrat de mici că nu există justiție și că cei care au și cea mai mică putere, o folosesc fără milă asupra celor mai slabi care nu se pot apăra. 

Și-n același timp ne-a învățat că „pilele” îți pot salva pielea și reputația. 

Că fără Silvia, am fi sfârșit-o cine știe unde. 

Poate la o casă de corecție. 

Dar nu înainte de a fi puși la panoul rușinii. 

Și ce ne-ar fi făcut tata... nici nu pot să-mi imaginez. 

***

Toate cărțile mele se găsesc în mediul online în ambele formate: electronic și de hârtie, tastând în orice motor de căutare „cărți de Cristina G.” sau, pur și simplu, scriind titlul cărții de care ești interesat, urmat de numele meu.


De asemenea, pe Amazon găsești toate cărțile mele în ambele formate - dar asta numai în engleză.
Cărțile în limba română se găsesc pe Amazon numai în format de hârtie.

În format electronic (mobi, eBook, ePub, PDF), cărțile în română se găsesc pe Google, Draft2Digital și-n multe alte biblioteci online.

Lista completă a cărților o găsești în alte articole.

Te invit să te înscrii la scrisoarea ocazională ca să fii ținut la curent cu toate inițiativele mele.

Dacă vrei să te ții în contact cu mine, mă găsești aici:

• https://scriitorcristinag.blogspot.com
• https://www.amazon.com/Cristina-G./e/B01N0U3U4P 
• https://www.goodreads.com/author/show/16277613.Cristina_G_
• Google Books
• https://www.facebook.com/creatiideCristinaG/
• https://twitter.com/CristinaGscrie
• https://twitter.com/authorcristinag
• https://www.facebook.com/authorcristinag/
• https://www.linkedin.com/in/cristinagherghel/
• Pe YouTube am diferite vlog-uri grozav de amuzante. 

Iar dacă ai citit cărțile mele și ți-au plăcut, te rog, dacă ai 1 minut, să lași o recenzie (comentariu, gândurile și impresiile tale) pe Goodreads, Amazon, Google.