Ce m-a determinat să scriu 14 nuanțe de roșu

Am fost întrebată de multe ori „Ce m-a determinat să scriu 14 nuanțe de roșu”. 

Copiii, mai ales, mă-ntreabă. Că adulții nu-s chiar interesați de ce am scris, ci mai degrabă: „Ce mare scriitoare te crezi tu?!” 

Fleacuri. 

Alaltăieri în schimb, mi-am luat-o grozav peste ochi. Din nou și iară. Sau poate doar mi s-a părut. Dar tonul... tonul m-a călcat pe nervi. 

Subliniez că nu eu am zis c-am scris ceva, orice. 

Când eram în Anglia, chiar atunci când publicasem primele mele cărți, vorbind cu alți colegi de breaslă, le-am zis c-am scris și eu ceva. Și-așa de amar mi-a rămas în gură, c-am jurat că n-am să mai zic nimănui niciodată. 

Scena asta recentă s-a petrecut cam așa. Mărturisesc că nu eram foarte atentă și poate-mi amintesc greșit din cauza stării în care eram.

„A (deloc impresionat, ori invers, foarte contrariat).... Ați scris o carte (despre comunism). De ce? Cu ce motive?” 

Cum eu mă uitam prostită le el (sincer, n-aveam dispoziția necesară să răspund la asemenea întrebări), a continuat: „Aveți deținuți politici în familie!?! Sau ce!?!” 

Și-atunci am reacționat prost. Foarte prost. Eram supărată, că-s super necăjită din motive personale. Și sincer, nu am atâta energie să mă gândesc la ce am scris, când nu știu când voi mai scrie.  

Și foarte alterat am răspuns „Cum, mă luați la 13-14 de ce am scris?! Am scris despre țăranul român, din perspectiva mea de copil ce a trăit pe vremea aia. Foarte subiectiv.” 

Că mie, repet, mi s-a părut că nu a întrebat „ce am scris” sau „ce m-a determinat să scriu”, ci „de ce am scris?”  

Poate ție-ți pare același lucru, dar mie mi-a sunat așa: 

„Cu ce drept scrii tu despre comunism? Ce mare filozofie ți s-a-ntâmplat ție?!” 

O dojană disprețuitoare. 

Și nu mi-a picat bine. 

Dar poate el a vrut să-ntrebe exact ce mă-ntreabă copiii: „Ce te-a determinat să scrii asta?” 

Nu știu, repet. Tonul mi-a cășunat rău de tot și d-aia am sărit în sus. 

Aș fi sărit în jos dacă ar fi fost niște trepte sau o gaură... dar nu au fost. 

Cred că orice om are dreptul să scrie despre orice, dacă vrea. Și nu trebuie să dea socoteală celor care întreabă pe tonuri de genul. 

N-am scris 14 nuanțe de roșu pentru glorie, dar nici n-am scris-o pentru mine. 

Am scris-o pentru generațiile care vor veni. Pentru cei ce vor voi să știe ce-a simțit un copil de țăran când vedea că părinții erau sclavi pe pământurile lor. Când o vedea pe mama lui rugându-se-n genunchi să nu i se ia bucata de pământ, moștenire de la părinți, că are o casă de copii și n-are cu ce-i hrăni.... când toți munceam din noapte-n noapte. 

Un copil oarecare, prezent nu numai fizic, dar mai cu seamă psihic, în mai multe câmpuri. 

Într-o zi, peste ani și ani, poate sute sau mii, „14 nuanțe de roșu” va fi o carte de referință pentru chinurile (ignorate total ale) țăranilor moldoveni, ori numai din Gherăești (nu știu), din timpurile comuniste. 

Și, mă crezi sau nu, nu simt nicio mândrie. Zero absolut. 

Și tocmai pentru că nu simt nicio mândrie și nu mă laud c-am scris „ceva”, mă deranjează când sunt întrebată cu dispreț de ce. De ce am scris așa ceva? 

Jur c-am vrut să răspund la fel de disprețuitor. Dar mi-e rușine să pun negru pe alb. Că una-i să gândești, și alta-i să zici. 

Și dacă omul n-a avut nici cea mai mică intenție să mă rănească, atunci ar fi trebuit să-și controleze tonul. 

Dar cred că mai bine ar fi fost ca nimeni să nu menționeze nimic, ca să evităm astfel de reacții. Știu sigur însă că s-a menționat cu cele mai bune intenții. Data viitoare, mă retrag umil din conversații similare, înainte de a părea că mă fălesc. Că azi sinceritatea este-un mit. 

Că nu o fac deloc. Nu mă fălesc. Nu „mă cred cineva” și nici mai presus de nimeni. 

Am avut câteva mici tentative de „mândrie păcătoasă”, dar am trecut de mult de etapa aceea, de care mă voi rușina profund până-n ultima zi a vieții mele fără importanță. 

14 nuanțe de roșu - memoriile acestea comuniste din Epoca de Aur - a (au) fost scrisă/e din dorința de a da credit țăranului român care, călcat în picioare de toți, a dus greul țării în spate. Datorită țăranilor făcuți sclavi pe pământurile lor s-au plătit datoriile țării. Eu așa cred. Că ei munceau în întuneric pentru țară și popor. Și dacă nu-și plăteau datoriile față de stat, un ou de le lipsea, li se negau rațiile la ulei, zahăr și orez. Că lapte-n Gherăești eu n-am văzut să se vândă niciodată atunci. Și nici ouă (pe asta le dădeam noi). Cred că nici carne. Sincer, de asta cu carnea nu sunt 100% sigură. 

Poate se vindea, dar noi nu cumpăram? 

N-are cum, că eu mergeam la Pașcani să cumpăr cărnărituri. Pe jos până la Mircești și de-acolo cu trenul. Deci, nu se vindea. Că țăranii aveau animale și păsări. Da, are logică. 

Dar când aveai o casă de copii, cât îți ținea un porc conservat în untură? 

Frigiderele erau știință și imaginație. Congelatoarele, visuri înghețate de copiii fără copilărie.   

Fotografie de pe Pixabay

14 nuanțe de roșu a fost scrisă din iubire față de clasa socială cea mai batjocorită și exploatată din Epoca de Aur. 

Din datorie morală. 

Pentru cine vrea să știe azi, mâine și poimâine. Și nu pentru glorie. Gloria nu-mi ține de foame. Gloria n-are grijă de mama. 

Atât. 

Și mulțumesc acelora care consideră c-am făcut o treabă bună. O treabă pe care oricine ar fi putut și poate să o facă.