Imi cer scuze

Una dintre cititoarele memoriilor mele din copilăria comunistă – o fostă vecină – este așa de lezată de unele povestiri scrise de mine, în forma în care mi le amintesc, încât a pretins scuze oficiale. 😰

Surpriza mi-a fost mare, deoarece această cerință a fost expusă la o postare personală pe Facebook, care nu are nimic de-a face cu 14 nuanțe de roșu. 

Mai rău este că intru foarte rar pe rețelele de socializare și nu am știut nimic despre această... poveste, până când nu mi-a fost adusă la cunoștință de un prieten.

Ceea ce citiți aici este continuarea răspunsului dat pe pagina mea de Facebook. Din respect pentru prietenii și familia mea, nu am dorit să mă lungesc cu explicații detaliate unde nu este locul.

Înainte de toate, iată ce spune Wikipedia despre memorii. 

„Memorii (din substantivul masculin francez memoire, cu sensul de înregistrare a unui eveniment, o utilizare particulară a femininului memoire - memorie) este o specie a literaturii autobiografice, în care evenimente istorice sau de altă natură sunt recompuse pornind de la observații și experiențe strict personale.”

Mult din ce am în scris în 14 nuanțe de roșu a stârnit controverse. 

Era de așteptat, fiecare dintre noi gândește, simte și reacționează diferit în mai toate situațiile vieții.

Unii m-au acuzat c-am făcut propagandă comunistă, alții c-am batjocorit trecutul comunist.

Din punctul meu de vedere, nu am făcut nici una, nici alta. Dar oricât aș încerca să clarific, unii oameni înțeleg ceea ce vor să înțeleagă.

Asta știm cu toții, dacă alegem să fim corecți. 

Respect opinia tuturor celor care și-o exprimă în mod educat, dar nu sunt obligată să fiu de acord.

Următoarele o privesc direct pe fosta vecină, care a simțit că i-am denigrat familia. Și pentru asta îmi pare deosebit de rău. Am cel mai mare respect pentru această persoană. Să te simți atacat într-o carte, nu este un lucru de nimic. Niciun autor nu-și dorește să se găsească în situația în care mă aflu acum.

***

Sunt mortificată că v-ați supărat pentru lucruri ce nu cred că am scris. Cerul mi-e martor că nu am avut nici pe departe intenția de a vă denigra familia.

Am încercat să fiu cât mai diplomatică posibil în fiecare paragraf scris și publicat în 14 nuanțe de roșu.  

Nicăieri în carte nu găsiți numele soțului dvs., pe care nici nu știu cum îl cheamă și nici nu știu cum arată. 

Nu-mi amintesc să fi afirmat vreodată că înghețata pe care o face dumnealui nu este bună. Dacă e adevărat că am scris asta, îmi cer scuze.
Toată lumea – ori aproape toată – adoră înghețata de la căruță, face parte din cultura noastră. Sincer, nu știam că doar soțul dvs. vinde înghețată, credeam că sunt mai mulți oameni care au făcut și fac asta.
Nu-mi place înghețata în general, niciodată nu mi-a plăcut. În carte am scris că am preferat înghețata pe care o făcea mama, pentru că o savuram în familie. Dar asta nu înseamnă că înghețata de la căruță (ori din comerț, sau pe care o fac alții) nu este bună. Repet, dacă asta s-a înțeles, îmi pare rău.

Despre bunica dvs. mulți mi-au scris (în privat) să-mi spună cât de frumos a fost din partea mea să o ajut, cum și când am putut, pe bătrânica blajină cu suflet de aur. Îmi pare rău că nu am știut că se numea Catia, dar nu am scris nimic derogatoriu despre dumneaei.

Tot ce am narat în memoriile mele, sunt amintirile imprimate în mintea mea, adevărurile mele. 

A trecut mult timp de atunci și poate mi le amintesc altfel de cum și le amintesc unii și alții. Asta este perfect normal, deoarece avem principii, mentalități și sensibilități diferite, dar nimeni nu mă poate acuza că nu sunt adevărate.

Ce mi s-a întâmplat mie, știu doar eu. Nu mi se poate imputa că ce am simțit sau perceput nu este adevărat. 

În cazul în care au existat martori la aceste întâmplări, este clar că povestea acestora va diferi de a mea. 

Cu cât sunt mai mulți participanți sau martori la o întâmplare, cu atât vor exista mai multe variante ale pățaniei – mai cu seamă când martorii sunt cei care au nedreptățit, acuzat, batjocorit, umilit, abuzat, defăimat etc.

De aceea s-au inventat tribunalele. 

Îmi cer scuze că nu v-am consultat ca să ne comparăm amintirile înainte de a-mi publica memoriile. 

Realitatea este că dvs. aveți adevărurile dvs., eu le am pe ale mele. 

Îmi pare cu adevărat rău dacă aceste elucidări nu sunt exhaustive. Mi-am dat toată silința să aplanez situația și să nu ofensez și mai mult.

Dacă doriți să contestați, vă rog să comentați la această postare, aici, pe blog, și nu pe pagina mea personală de Facebook, la istorii care nu au nimic de-a face cu 14 nuanțe de roșu.
Asta din respect pentru cei care au deja prea multă negativitate în viața lor.

***

În altă ordine de idei, mă simt deosebit de onorată când cineva decide să investească timp în a citi una dintre cărțile sau povestirile mele. Ultimul lucru pe care mi-l doresc să-mi rănesc cititorii. 

Sincer, nu am cuvinte să-mi exprim gratitudinea celor care aleg cărțile mele.

Îmi dau seama că ceea ce scriu poate și este interpretat într-o infinitate de moduri. Nu mă supăr când cineva este în dezacord cu părerile mele, mă supăr când acestea sunt aruncate la gunoi, ca și cum numai ce spune interlocutorul sau opoziția are relevanță. 

Mă supăr când opiniile contrastante sunt exprimate fără respect. Aroganța mă calcă pe nervi. 

Nu am avut niciodată nici cea mai mică intenție de a arunca cu noroi în ceilalți, dimpotrivă. Nu trag plăcere din suferința altora.

De când m-am maturizat, urmez cu religiozitate anumite reguli de aur și anume:

Fă altora așa cum ai vrea ca alții să-ți facă ție.

Sau 

Comportă-te cu ceilalți așa cum ai vrea ca ceilalți să se comporte cu tine. 

Ori, cum zicem noi: 

Ce ție nu-ți place, altuia nu face.

Îmi cer scuze prietenilor de pe Facebook care au fost martori forțați la ceva ce nu-i privește.

Și dacă tot suntem aici, invit pe cei care îmi poartă pică dintr-un motiv sau altul și chiuie de bucurie când mi se aduc fel de fel de învinuiri, să-și expună reproșurile deschis, aici, într-un comentariu anonim. 

Aș dori ca bunul simț să prevaleze. 

Comentariile care conțin cuvinte neobrăzate nu vor fi făcute public.

Îmi rezerv dreptul de a contracara. Sau nu. 

Dar dacă mă acuzați sau mă plezniți peste față, nu vă așteptați să întorc și celălalt obraz. 

Nu mă voi ruga: „Iartă-i, Doamne, că nu știu ce fac.” Din nefericire, nu sunt o sfântă. 

Fotografiile sunt de pe Pixabay.